La fel cum o făcea odinioară pe teren, fostul component al echipei Naţionale, Mihai Romilă, cunoscut sub numele de Romilă II printre fanii mai vechi ai echipei Politehnica Iaşi, încearcă să ducă mai departe sportul care l-a consacrat: fotbalul, prin noile generaţii de juniori ai clubului din Copou.
Fostul internaţional ieşean, care a îmbrăcat tricoul alb- albastru al echipei moldovene în 324 de meciuri în Liga I, s-a născut la 1 octombrie 1950, în Huşi, judeţul Vaslui. Chiar dacă este născut în oraşul de la sud de Iaşi, toată cariera sa a dedicat-o echipei din oraşul teiului lui Eminescu. El se trage dintr-o familie de fotbalişti, avându-i alături în unele meciuri pe fraţii săi: Dumitru şi Vasile. Jocul său foarte bun la mijlocul terenului l-a impus şi la echipa naţională a României, evoluând sub comanda antrenorului Ştefan Kovacs.
Care a fost primul dumneavoastră contact cu sportul rege?
Acest lucru s-a întâmplat la vârsta de 12 ani, când am fost înscris la grupele de fotbal ale clubului Politehnica Iaşi.
Chiar dacă v-aţi născut la Huşi, întreaga carieră fotbalistică aţi dedicat-o fotbalului ieşean. Cum aţi ajuns să practicaţi acest sport aici?
Fotbalul ieşean a fost şi înaintea mea, şi după mine. Iaşul a avut tot timpul fotbal destul de bun. Deoarece ne-am mutat aici, din cauza serviciului tatălui meu, nu aveam unde în altă parte să joc. De când mă ştiu am jucat doar pentru acest club, la nivel de prim eşalon, mă refer.
Primul meci în Divizia A, pe atunci, a avut loc în data de 29 august 1971, la un meci Farul Constanţa- Poli Iaşi, încheiat 2-2. Dat fiind faptul că veneaţi de la o echipă, ASA Sibiu, din liga secundă, cum a fost prima impresie faţă de primul eşalon fotbalistic?
Contactul meu cu fotbalul de performanţă din 1971, după ce terminasem armata, a început la Sibiu, apoi după ce am trecut pe la grupa de junior, am debutat, într-adevăr la Constanţa. Pe atunci, echipa de la malul mării avea o linie de atac formidabilă cu: Caraman, Oprea, Tănase. Ceva fantastic de greu!
Dar impresia a fost una bună , cred?
Da! Dar am fost schimbat la pauză, la scorul de 2-1, pentru că nu am făcut faţă şi a trebuit să las locul pe teren altui jucător.
Se pare că acel sezon ,de început pentru dumneavoastră, a fost unul nefast pentru echipă pentru că a retrogradat. Dar, după un an în ,,B”, a-ţi reuşit să promovaţi pentru a patra oară în prima divizie cu antrenorii: Constantin Laurenţiu şi Ion Marica. Jucătorii din lotul de atunci, cum ar fi domnii: Vasile Simionaş sau Dumitru Romilă (n.r. Romilă I), au adus şi ei un plus echipei?
Când am promovat cu domnii Laurenţiu şi Marica, în anul 1972, exista o echipă cu nişte jucători foarte buni ca: Lupulescu, Costică Moldovan, Ianuli sau Stoicescu. Atunci am prins o generaţie formidabilă, dar ei erau la limita de vârstă unde de acum nu mai puteau da randamentul scontat pe teren, la fel cum o făceau la început. Ştafeta se preda celor care veneau din urmă!
În cele peste 300 de meciuri disputate în Divizia A, aţi înscris 55 de goluri. Postul de mijlocaş, pe care a-ţi evoluat, este unul mai mult de a coordona jocul la mijlocul terenului şi nu de a marca. Vă plăcea să şi punctaţi sau să-I puneţi pe alţii în poziţii de finalizare?
Cele 300 de jocuri sunt la nivelul primii ligi fotbalistice. Dar am: două campionate în Divizia B, două în ,,C”, jocuri amicale, echipa naţională, junior şi seniori şi adunând toate aceste meciuri, am peste 700 de partide. Nu mai punem la socoteală şi golurile! În privinţa postului, eu jucam foarte bine începând cu libero, continuând cu mijlocaş şi terminând cu vârf de atac. Au fost meciuri când echipa nu dădea goluri, trebuia să avansez la mijlocul terenului. Cu chestinea golului, nu îmi era frică să joc vârf. Dar fiind echipă de provincie, existau 3-4 jucători, ca la orice echipa de astfel, care tot ce însemna faza de atac era pe umerii lor.
Toată cariera fotbalistică, exceptând ultimul sezon, petrecut la Dunarea Galaţi, aţi dedicat-o echipei din cartierul Copou. Nu aţi fost tentat să plecaţi şi la alte formaţii mai mari?
Noi, familia Romilă, am fost una de sportivi. Mai am încă doi fraţi: Romilă I şi Romilă III (n.r. Vasile), care am jucat împreună în Divizia A. Ne-am ataşat foarte mult de acest oraş şi am rămas aici. Dar am avut oferte după ce am, terminat facultatea, de la echipe ca Dinamo sau Steaua , deoarece eram şi component al echipei naţionale, dar am ales să rămân la Iaşi. Mi-a plăcut mai mult acest oraş decât Bucureştiul!
Cât timp eraţi jucătorul Politehnicii, aţi cochetat cu naţionala sub 23 de ani şi cu România ,,B”, de unde aţi strâns şapte selecţii şi un gol. Vă mai amintiţi primul cantonament cu echipa naţională şi cum a fost?
La tineret nu prea am jucat căci vârsta nu îmi permitea. Aici am puţine selecţii. Îmi aduc aminter un meci cu tineretul, la Galaţi, într-un meci cu U.R.S.S. Şi i-am bătut cu scorul de 2-0, echipa fiind condusă de domnul Drăguşin. El avea foarte mare încredere în mine şi am făcut un joc foarte bun, mi-aduc aminte.
Trecerea la echipa mare a avut loc în 1975, la un meci Scoţia-România, încheiat 1-1. Cum a fost să debutaţi alături de fotbalişti ca: Ladislau Boloni, Cornel Dinu sau Dudu Georgescu?
Acest prim meci al meu la Naţională s-a disputat la Glasgow. Parcă a fost ieri. Echipa de seniori ai României era format din jucători, marea lor majoritate, de la Steaua şi Dinamo. Atunci existau doar aceste mari cluburi care contau pe plan fotbalistic. Era un mare respect între jucători şi prin comportamentul şi profesionalismul meu, m-am impus, mai târziu, în echipa de bază naţionalei.
În cele 19 selecţii la Naţională, aţi reuşit doar un gol, într-un meci amical cu Grecia, disputat la Atena în 1978, scor 2-1. Cum ati ajuns să bateţi penalty-ul din final de meci?
Dat fiind faptul că în echipă, alături de mine, mai erau mari jucători ai fotbalului nostru: Anghel Iordănescu, Nicolae Dobrin, care era căpitan, sau Rodon Cămătaru, ei m-au ales pe mine. Era un sfârşit de an în care nu mai aveam meciuri în preliminariile vreunui turneu final, ci doar amicale. Datorită faptului că nu dădusem nici un gol, au spus să execute u lovitura de pedeapsă. Anghel Iordănescu mi-a încredinţat mingea să bat ,,11m”.
Se pare că coşmarul numit Serbia, Iugoslavia în vremea aceea, va urmărit şi atunci. Aţi pierdut calificarea la CM din 1978, Argentina, după o înfrângere usturătoare acasă, cu 6-4. Chiar dacă aţi intrat în minutul 65, la 3-4 pentru iugoslavi, mai credeaţi că se poate face ceva?
Când am intrat eu adversarii noştri erau în avantaj, dar s-a făcut 4-4 imediat, printr-un gol al lui Dudu Georgescu, în munutul 67. Atunci am crezut că mai putem salva măcar un punct. Acea zi a fost una nefastă pentru generaţia mea. Atunci a fost singura mea şansă ca să ajung la CM (n.r. Campionat Mondial) din Argentina, dar nu a fost să fie.
În cei patru ani în care aţi jucat pentru România, nu aţi prins niciun turneu final. Aveţi şi acest regret?
Nu am putut să prind un campionat mondial sau european fiindcă atunci, naţionale ca Spania sau Iugoslavia erau mult înaintea noastră ca ştiinţă a jocului. Am avut şansa în meciul retur cu Iugoslavia, când am pierdut 6-4. Eu am jucat titular la Zagreb, unde am bătut 2-0, prin golurile lui Dudu Georgescu şi Anghel Iordănescu. După aceea, s-au schimbat datele problemei, la meciul de acasă. Atunci am fost rezervă şi a fost un mare semn de întrebare în această privinţă
Aţi prins şi perioada de ,,secetă”, care a durat 14 ani (n.r. 1970-1984).
Eu am avut o ocazie cu vechea Generaţie de Aur, în care evoluau jucători ca: Lucescu, Dobrin, Dinu, Vigu, sau Răducanu, care au prins CM din Brazilia. Dar celelalte Naţionale erau foarte sus, noi eram la un nivel destul de scăzut.
Ultimul meci la echipa României l-aţi disputant la 29 de ani, într-un amical cu R.D. Germană, încheiat 1-0. De ce v-aţi retras la o vârstă când m-ai puteaţi continua la un nivel înalt?
Făcând naveta în fiecare an, la fiecare convocare, mai ales prin anii ’77-’78, când eram în cea mai bună formă şi aveam şi 78 de jocuri în campionat, era fantastic de mult pentru mine. La Politehnica Iaşi şi Naţională aveam multe meciuri şi rulajul era foarte mare şi nu mai puteam face faţă. Plus că am renunţat în ’79 fiindcă erau ratate prezenţele la CM sau CE şi având 30 de ani, nu mai puteam să fiu bază pentru viitorul Naţionalei.
La toate meciurile pe care le-aţi jucat la echipa României, l-aţi avut ca antrenor pe Ştefan Kovacs. Cum v-aţi înţeles cu acest mare antrenor?
Pentru mine a fost o mare onoare să îmi fie antrenor. Am fost singurul jucător din Moldova care am jucat la Naţională sub comanda lui. Era un om deosebit şi avea un caracter extraordinar. Era ca un tată pentru noi! Ne spunea foarte multe lucruri din bagajul lui enorm de informaţii fotbalistice.
El câştigase în anii ’72 şi ’73 două cupe europene cu Ajax Amsterdam.
Aşa-i! El a venit la echipa naţională prin directorul tehnic al Federaţiei Franceze de Fotbal. Stătuse un an jumătate- doi în Franţa, după care a venit la Ajax, unde a făcut performanţă cu Johann Cruyff şi cu alţi mari jucători ai fotbalului olandez.
Aducând în discuţie momentele ca jucător, ce ne puteţi spune în legătură cu perioada 1974-1979, când Ion Iliescu era prim-secretar la Iaşi şi vă ajuta cu orice problem, se spunea?
Am avut norocul să colaborez cu el din postura pe care o avea el pe atunci. Din punctul meu de vedere, a fost un om deosebit şi datorită lui am rămas la Iaşi. Cum erau timpurile atunci, cine avea influenţă mai mare obţinea cam tot ce voia.
Spunea domnul Simionaş că aţi primit repartiţii pentru un apartament de trei camera de deasupra agenţiei Tarom.
Cu Simionaş am multe amintiri frumoase şi a fost foarte bine. Tot timpul era un om cu care te puteai înţelege. În legătură cu apartamentul, în prima săptămână a venit cineva cu pile de la IGCL şi mi-a spus că trebuie să urcăm un etaj. Am ţinut-o aşa, în fiecare săptămână până am ajuns la ultimul la 10, la ultimul etaj şi spuneam ca ar fi bine să urcăm în clasament aşa cum urcăm în bloc!
Ce vă mai amintiţi cu plăcere din acea perioadă?
Satisfacţia cea mai mare pe care am avut-o în perioada ’75-’79 a fost când ne cânta imnul naţional. Era ceva foarte deosebit şi plus că jucam alături de nişte fotbalişti foarte mari. Pentru mine a fost şi v-a rămâne o mândrie. Aceste două lucruri îmi dădea imboldul necesar să dau totul pe teren.
După ce v-aţi lăsat de fotbalul mare, în 1984, aţi antrenat doar de două ori echipa la care a-ţi evoluat aproape toată cariera. Când o să vă mai vedem pe banca Politehnicii Iaşi?
Eu am fost antrenor, împreună cu domnul Marica, în 1980, unde eram jucător- antrenor. Echipa era aproape retrogradată, dar am în ultimele 8 etape am depus un efort considerabil împreună cu colegul meu de pe banca tehnica şi într-un final am terminat pe locul 8 în clasamentul primei divizii. Atunci am crezut că voi fi viitorul antrenor al Politehnicii, dar o conjunctură nefavorabilă mie a făcut să nu se realizeze această dorinţă. Apoi, am mai antrenat de două ori şi de atunci nu am mai avut ocazia să fac acest lucru. În momentul actual, nu se mai poate să preiau această funcţie. În primul rând, eu sunt în afara circuitului naţional şi internaţional şi plus licenţa pro, pe care nu o am.
Aţi avut un model de fotbalist dupăcare v-aţi ghidat în carieră?
Mie mi-au plăcut foarte mult Franck Beckenbauer şi Radu Nunweiller de la Dinamo. Erau nişte jucători centrali, cerebrali, puternici şi foarte inteligenţi.
Cum vedeţi fotbalul din ziua de astăzi faţă de cel practicat ca jucător?
Ca orice domeniu care a suportat transformarea timpului, şi fotbalul a evoluat foarte mult şi se practică la un nivel total. Dar atunci aveai o calitate şi dacă o făceai bine era de ajuns. Acum trebuie să le ai pe toate. E foarte greu să joci fotbal la un nivel mare.
În România nu se poate discuta de un fotbal la un nivel înalt. Datorită mass mediei şi a unor oameni care au venit cu fotbalişti cu un nivel scăzut, sportul rege la noi în ţară suferă. Şi aceasta se vede cel mai mult la echipele de club care joacă în cupele europene.
Legat de Iaşi, care este unul dintre cele mai mari oraşe din ţară, de ce nu are o echipă de fotbal care să se bată la o cupă europeană?
Întrebarea aceasta mi-am pus-o de mii de ori şi îmi este greu să răspund. Acest oraş este unul cu oameni de cultură, ştiinţă, dar fotbalul şi sportul ,în general, nu a fost niciodată prioritatea numărul unu. Dacă nu ai un manager bun şi un program de viitor, pe 3-4 ani cum au echipele mari din lume, nu poţi face performanţă niciodată. La Iaşi, conducerea se gândeşte să scape de la retrogradare, în viitorul apropiat şi apoi mai vedem. Dacă se continuă aşa, Politehnica Iaşi se v-a bate în subsolul clasamentului şi în anii viitori.
În ultimii ani, domnul primar Nichita a fost acuzat de soarta nefastă a echipei. Ce părere aveţi despre această supoziţie?
Nu este adevărat! Dacă nu era domnul Nichita, Iaşul nu mai avea echipă de fotbal în prima ligă. Toate discuţiile care au avut loc pe marginea acestui subiect sunt nişte cârcoteli. Banii veniţi de la Primărie au ţinut echipa pe linia de plutire.
Care ar fi motivele pentru care Politehnica Iaşi a ajuns să se bată la retrogradare, chiar dacă banii alocaţi echipei sunt mai mulţi ca în ceilalţi ani?
Banii nu rezolvă întotdeauna problema obţinerii punctelor, pe teren mă refer. Că în afara lui, se mai fac încă multe aranjamente. Poli Iaşi a avut rezultate în ultimele sezoane chiar dacă finanţările erau insuficiente şi jucătorii nu îşi primeau salariile de 3-4 luni. Problema se află în jurul băncii tehnice. Nu ai observat că atât timp cât fostul antrenor, Petre Grigoraş, era apt din punct de vedere medical să conducă echipa, rezultatele au fost bune. După ce au apărut problemele de sănătate, echipa a pierdut şapte meciuri consecutive. Nu trebuia ca banca tehnică să fie lăsată pe mâna antrenorului second şu ce este mai important, nu se poate ca o echipă de Liga I să nu aibă trei sau patru etape un antrenor principal la meciuri. Acest subiect s-a tratat cu prea mare lejeritate din partea oficialilor clubului.
Despre echipa naţională de acum, ce îmi puteţi spune? Oricâte discuţii există pe marginea acestui subiect, rezultatele sunt aceleaşi: dezamăgitoare. Care ar fi motivul?
Datorită lipsei de orientare al Federaţiei Române de Fotbal, care în ultimii 7-8 ani a făcut foarte puţin pentru grupele de copii şi junior. Pe viitor, va fi foarte greu să mai formăm o echipă naţională care să aibă pretenţii la o calificare la vreun CM sau CE. Dar rezultatele se văd şi astăzi, când ne chinuim de mai bine de un deceniu sa ajungem la un Campionat Mondial de fotbal.
Când o să mai vedem jucători crescuţi la Iaşi pe la loturile naţionale?
Noi, tot timpul, am avut câte un copil, doi. Dar ca şi mie sau fostului meu coleg, Vasile Simionaş, care am pătruns greu în fotbalul mare. Este dificil să vii din zona Moldovei şi să joci la lotul naţional.
Momentan, de ce nu antrenaţi o echipă de seniori şi a-ţi ales să-i instruiţi pe cei mici în tainele fotbalului?
Atât timp cât nu ai o carte de vizită şi o experienţă de 10-12 ani, cum are Simionaş, nu poţi să apari un an şi să dispari nouă. Mai ales acum, când fotbalul este mai riguros şi dacă nu te rodezi zi de zi, chiar dacă ca antrenor, este greu să mai intri în circuit.
Vă place să lucraţi mai mult cu juniorii?
Da, bineînţeles! Eu am rămas ca profesor la copii şi junior, unde îi învăţ tot ce am făcut eu mai bine. Poate unii dintre ei o să ajungă să mă depăşească. Ar fi o realizare de care aş fi mândru.
La nivel de junior, Iaşul nu duce lipsă. Dar condiţiile insuficiente susţinerii lor nu este unul dintre motivele pentru care mulţi dintre ei se retrag pe parcurs?
Dat fiind faptul că zona Moldovei este una mai săracă, nici părinţii copiilor de la noi nu îii pot susţine 8-10-12 ani, până să ajungă la maturitate. Până acum 3-4 ani, erau destui junior care ajungeau pe la 17-18 ani, dar cu situaţia aceasta financiară, numărul juniorilor este din ce în ce mai mic. Marea problem este, de fapt, că aici nu prea există baze sportive, iar cele care ar fi, sunt într-o stare îngrijorătoare. Iar pe bitum sau zgură numai performanţă nu se poate face.
De ce există această indolenţă din partea conducătorilor care ar trebui să se ocupe cu acest lucru?
Indolenţă este puţin spus! Modul de organizare şi lipsa proiectelor sunt problemele. Se urmăresc unele interese, iar chestiunea viitoarelor generaţii este lăsată în baza autorităţilor locale, fără prea mare sprijin de la centru. Viitorul nu sună bine pentru sportul românesc!
De ce marii sportive ai României sunt marginalizaţi? Şi aici mă refer şi la oameni de vârsta dumneavoastră, care nu sunt răsplătiţi după munca lor?
Acest lucru se întâmplă în orice domeniu, nu numai la sport. Chiar dacă dăm vina pe oficialităţi, totul porneşte de la mentalul nostru. Tot timpul un om va fi apreciat cât v-a produce un anumit lucru. După aceea, el este marginalizat şi dat uitării. Un caz recent este cel al marelui jucător rapidist, Sandu Neagu, care după ce şi-a trăit traiul, cum se spune, a ajuns să locuiascăpe sub tribunele stadionului ,,Valentiun Stănescu” din Giuleşti şi azi (n.r. sâmbătă), a murit ca un oarecare. La noi, în România, numai prezentul contează.
Dacă nu s-ar fi întâmplat să jucaţi fotbal, ce altceva v-ar fi plăcut să faceţi?
De când mă ştiu am acest sport în sânge. În 1962, când am debutat, să-i spun aşa, la grupele de juniori ale Politehnicii, visul meu era să devin un mare fotbalist. Această dorinţă a mea pot spune că am îndeplinit-o în mare măsură, dacă ne luăm după sutele de meciuri sub culorile alb- albastru şi apoi în tricoul Naţionalei. Acum, după o jumătate de secol în care am jucat şi am încercat să îi învăţ pe alţii fotbal, mi-e greu să-ţi spun în ce direcţie m-aş fid us. Dacă stăm şi ne gândim că o altă profesie mai uşoară şi mai frumoasă ca practicarea unui sport, dacă erai şi un pic talentat, nu exista, nu pot spune ce m-aş fi făcut. Dacă şi fraţii mei au fost în acest domeniu, nu am avut un alt fel de model în carieră.
Cu ce vă ocupaţi în timpul liber?
După ce îmi termin programul obişnuit de lucru la L.P.S. (n.r. Liceul cu Program Sportiv), am grijă de nepoţeii mei pentru că părinţii lor sunt plecaţi în Franţa. Apoi, îmi mai ocup timpul tot cu fotbal, urmărind meciurile de la televizor şi îmi mai vizitez fratele, pe Romilă I, care locuieşte la Miroslava.
Comentarii recente